“Simt responsabilitatea clădirii unui pod între arhivă și prezent.“
Vara, vara primăvara” e un cântec imprimat de lăutarul argeșean Alexandru Cercel, care se înscrie într-o tradiție lăutărească documentată încă din perioada interbelică, prin cercetări de folclor asociate cu nume precum Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Dimitrie Gusti.
Ce responsabilitate simți când aduci un astfel de cântec pe scenă azi?
Simt responsabilitatea clădirii unui pod între arhivă și prezent. Când cânt, încerc să port vocile comunităților documentate de cercetătorii de la începutul secolului XX. Mă străduiesc să nu reproduc muzeal, ci mai degrabă să reactivez un tip de emoție foarte specială, respectând sursa, dar bucurându-mă de toate libertățile pe care mi le oferă o scenă contemporană, pentru ca tradiția să respire, nu să înghețe, în fața publicului de azi, care îmi pare mai curios și mai exigent ca niciodată.
Cobza este un instrument-simbol al poporului român, cu rădăcini în special în Muntenia și Moldova.
Ce crezi că spune cobza despre noi ca popor și de ce e important pentru tine să o aduci în fața publicului de azi?
Cobza exprimă în primul rând melancolie, dar este totodată un simbol al rezilienței și al rafinamentului discret care îi caracterizează pe locuitorii acestor două regiuni. Cred că este un instrument al marilor întâlniri, al dorului și (poate) al improvizației. O aduc pe scenă pentru a reaminti că identitatea noastră este vie, este (mai ales) sonoră, dar și capabilă de un dialog serios cu prezentul imediat.
Ai studiat lăutarii vechi, le-ai cercetat stilul și limbajul muzical.
Care crezi că este plusul tău ca lăutar al zilelor noastre și unde se face, pentru tine, diferența dintre continuitate și imitație?
Cel mai important la mine este (cred) tocmai filtrul prezentului: ascult arhiva, dar cânt aici și acum. Continuitatea este vie și poate căpăta noi sensuri, dar pentru asta e necesar și un pic de risc, o căutare sinceră a Adevărului (care se lasă nedescoperit pe de-a întregul) în timp real, pe scenă, cu publicul la câțiva metri de mine.
Ești doctor în Litere și te-ai definit ca fiind «unul dintre ultimii cobzari».
Cum se întâlnesc literatura și cobza în munca ta? Este cobza doar un instrument muzical sau, în fond, și o formă de povestire?
Literatura m-a învățat să caut mereu structura în tot ceea ce întreprind, să accept și o voce diferită de a mea, dar mai ales să mă bucur de tăcere, ca parte din discursul muzical. Cobza este un “bagaj” burdușit de texte orale. Narațiunile ei reprezintă memoria afectivă a unor comunități eterogene, unite prin geografie și destin istoric.
Vei cânta pentru prima dată la Quantic.
Ce crezi că va fi diferit la concertul acesta față de altele?
Cred că va fi o confruntare fertilă: cobza într-un spațiu dedicat în general hardcore punk-ului sau metalului extrem. O întâlnire fecundă între tradiție și testarea limitelor acesteia, fără niciun strop de menajamente.
